Povestea mea de sâmbătă seara
Cum stăteam eu cuminte-n pat şi butonam tv-ul, am dat peste un episod din desenele animate la care mă uitam când eram mică, respectiv desenele Arthur de pe Minimax, la vederea cărora inima mea s-a bucurat enorm.
Acest episod n-a fost singura bucurie a mea pe seara asta..
Nici nu cred că vă puteţi imagina despre ce-a fost vorba!? Ei bine, a fost vorba despre.. blog, şi consecinţele pe care acesta le poate avea.
O fetiţă cam de clasa a 3a şi-a anunţat colegii că va pleca în excursie, iar pentru ca ei să fie la curent cu ce face ea pe acolo, le-a spus să-i citească blogul, căci va posta acolo ce şi cum.
De la a spune până la a face n-a fost mare distanţă, astfel încât personajul nostru a scris şi-a tot scris pe blog pe parcursul întregii excursii, neavând timp nici măcar să realizeze că este pe meleaguri străine..
Odată întoarsă din excursie, această plăcere a ei de-a scrie pe blog nu s-a domolit, astel încât ea era tot timpul online, scriind pe blog despre ce mânca dimineaţa, ce culoare aveau noile sale draperii şi chestii de genu’, asftel încât nimeni n-o mai citea, şi-n plus de asta nici prietenii nu o mai suportau, căci.. vorbea nuuumai despre blog!
(Chestie pe care am făcut-o şi eu la început.. dehh, eram suuper entuziasmată! :))).
Pot spune că asta-i o poveste cu tâlc, din care, trebuie să reţinem că nu trebuie să ne sâcâim colegii/prietenii cu faptul că avem noi blog (aşa cum am făcut-o eu acum ceva timp.. ;))), când nu era aproape nici o propoziţie în care să lipsească din conversaţiile mele cuvântul „blog„.
Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea aşa.
Noapte bună! :))